Moartea pasiunii

Si pentru ca azi ma simt determinata sa scriu, si nu vreau sa pierd aceasta stare, o sa incep prin a va povesti despre cineva, un tip oarecare, care pentru unii trece neobservat, altii il privesc suspicios, altii cu admiratie si asa mai departe. Pe mine una m-a impresionat si chiar am vrut sa povestesc si altora despre el.
L-am cunoscut intr-un mediu ostil pentru mine, adica intr-un garaj pe care nu prea-mi face placere sa-l frecventez. Pentru simplu fapt ca nu ma simt atat de in largul meu printre masini, motoare, bujii, bucse si alte dracovenii care nu stiu cum se numesc. Ma rog, cunostiintele mele in materie de masini chiar nu sunt importante si nu intereseaza pe nimeni, exceptandu-l pe sotul meu, probabil. Dar...o sa avem destul timp sa va povestesc si despre el, nu este el subiectul acestei postari.Dar multumita lui l-am cunoscut pe acest tip.
Statea in acest garaj impreuna cu prietenii lui si am ajuns si eu pe acolo. Un tip slab si hippie. Nimic iesit din comun la aspectul fizic si nici asta nu are importanta. Cum statea el acolo a pus o intrebare foarte ciudata, pentru mine cel putin. Cica..."vreti sa va cinstesc cu un suc de mere?" S-a instalat un pic tacerea, pentru ca, acu' pe bune, cine face cinste cu suc de mere? Dar ceea ce era interesant la propunerea lui, era emotia cu care a pus intrebarea. Omu' chiar vroia sa ne cinsteasca cu un suc de mere, pai neaparat. Ne-a explicat cum ca sucul este natural, facut de el, si ca ar fi placerea lui. Pai cum sa refuzi asa ceva? Am zis "Haida!" si eram extrem de incantata de parca asteptam sa-mi dea un vin mai vechi decat mine si mama la un loc. A zis sa mergem la el, si zis si facut. Am mai urcat un etaj si mare mi-a fost uimirea cand am vazut unde este "la el". Pai era o camera de 3 metrii patrati decorata cu postere cu Metallica, Led Zeppelin, si alte mari nume ale muzicii rock-ului, si nu numai. Pana acum, nimic nou, camera mica, cu postere cu rockeri. In acea camera se mai gasea o saltea, doua chitare, un frigider si o mica masuta, o narghilea...si cam atat imi amintesc. Dar cel mai important, o pereche mare de tobe, care ocupau o proportie de 40% din camera.
In timp ce imi prepara mult-asteptatul suc de mere, ne-am bagat si intr-o conversatie despre unu si despre altu', despre el si despre mine. Astfel am aflat ca nu este din Bucuresti, ca sta la un camin, ca este student la agricultura si pasionat de tobe. Ba chiar atat de pasionat incat a inchiriat respectiva camera, care nu avea caldura iarna, sau aer conditionat vara, pentru a canta la tobe. In orice alt loc, deranja vecinii, asa ca a ales o camera la etajul 5 dintr-o cladire uitata de lume, unde putea sa faca ceea ce ii placea lui mai mult: sa cante.
Poate voua nu vi se pare atat de special, dar mie mi s-a parut. Mi se pare minunat sa ai o pasiune pe care sa o urmezi, no matter what. Sa stai in frig, sau canicula si sa fii fericit prin simplu fapt ca faci ceea ce iti place. Si m-a pus pe ganduri. In societatea asta pe care cu totii o criticam, si fara folos, mai exista oameni cu pasiuni? Foarte putini, iar cei care exista, nu sunt incurajati. Lu' hippie al meu credeti ca parintii i-au zis "da, bravo, poti sa dai o gramada de bani pe setul tau de tobe, du-te in Bucuresti si investeste timp si bani in pasiunea ta". Nu! Nimeni nu o face si asta e foarte rau. Eu una, am ramas gura-casca in momentul in care mi-a cantat. Nu numai ca o facea extraordinar, dar o facea din pasiune, si asta chiar iti face parul de pe maini sa se ridice tot odata cu un imaginar semn de intrebare deasupra capului. Ce e mai bine sa facem, ce ne dicteaza inima, sau ce ne indeamna ratiunea? Eu zic ca in momentul in care faci ceva cu pasiune, o s-o faci bine, fie ca este cantatul la tobe, fie ca vrei sa creezi betisoare pentru urechi care sa revolutioneze lumea. Fa ceea ce simti si o sa existe oameni care te vor aprecia si lauda, si care vor gasi un exemplu in tine. Nu ar trebui sa ne mai luam dupa ceea ce dicteaza societatea, pentru ca lumea  in care traim este doar moartea pasiunii.

Pilot

"Buna seara prieteni!" Ma rog...nu e seara, pentru ca este ora 14, dar asta e irelevant. Nu stiam nicio alta introducere mai buna decat cea a lui Minculescu, si in plus eu nu ma pricep la introduceri. Care este scopul acestui blog? Pai...niciunul. Nu caut decat sa-mi readuc aminte de zilele in care scrisul era o evadare, o metoda sa ma cunosc mai bine, si sa ma cunoasca si cei din jur...asta daca nu s-au plictisit deja de mine, pentru ca vorbesc prea mult si asta le mai trebuia lor, sa-si faca Militaru blog(Militaru fiind...eu).
Pai pentru cei care deja ma cunosc, nu mai este nevoie de introduceri. Aveti cu totii amintiri cu mine, unele mai bune, care merita povestite la un pahar de...vorba...altele care mai bine raman intre noi, si le pastram ca secrete care ne vor uni pe tot restul vietii. Iar pentru cei care nu ma cunosc...nu este nimic special la mine. Sunt cam pitica si cam grasuta, in ultimul timp. Incapatanata, cam fitoasa la prima vedere, la a doua vedere si mai fitoasa. Ca atuuri nu am foarte multe, dar ascult muzica buna. Si cand eu zic "muzica buna" inseamna ca nimeni nu are dreptul sa ma contrazica aici. Ce am descoperit eu la mine, in decursul vietii mele lungi(24 ani, by the way) este ca iubesc oamenii si imi iau inspiratia de la ei. Nu intotdeauna sunt inspirata, asa ca daca vreodata va plictiseste ceea ce scriu, puteti sa dati vina pe prietenii mei, hihi. Asadar, si prin urmare, minunatul-meu-blog va fi despre oamenii frumosi pe care i-am intalnit, cei pe care ii voi intalni, si in ultimul rand despre mine, pentru ca, nah, este al meu, si nu vreau sa ma desconsider.
Si in incheierea acestei prime postari vreau sa mentionez ca eu am mai avut doua tentative de bloguri. Primul meu blog a fost creat cand eu abia facusem majoratul si scriam despre moarte, cruci si cimitire, ca toti copiii emo. De asemenea mai scriam despre fluturi, gargarite si alte barzauni pe care le aveam eu in minte. "Celebrul" blog se numea "nuvreausipunct" si in memoria lui l-am creat si pe acesta. Pentru ca fie el bun, fie mai putin bun, pentru mine a avut un mare impact. Postarile acelea ma reprezentau si le scriam cu sufletul, mai mult decat as putea acum sa exprim sau sa simt ceva. Si pentru a nu va mai creste suspansul(ca stiu ca va roade curiozitatea,clar!!), blogul acela a fost sters pentru ca mi s-a spus ca nu ma pricep la scris si ca nu fac bine ceea ce fac, iar eu ca o bleaga am suferit si de atunci nu am mai scris. O data cu varsta a venit si maturitatea, sau cel putin asa tind sa cred, asa ca pentru toti criticii, care vor exista, sau nu, sau care exista, sau nu, I just want to say... nu conteaza cat de bine scriu, sau cat de mult va place. Nu caut fani. Caut persoane care rezoneaza cu mine, si cu care sa rezonez eu. Caut sa redescopar placerea de a transpune in scris gandurile care imi trec prin cap, pentru mine, sau pentru nimeni, pentru ca lucrurile pe care nu le spui, se pierd. Si este pacat sa pierdem ceva. Eu una nu vreau sa pierd nimic.
So...Cheers to that!