O sa fiu mamica. Si pare a fi baietel, mi-a spus doctorul astazi, cand m-am dus la ecografie. L-am vazut astazi mai clar ca niciodata. Se misca in burta mea de parca este intr-o petrecere continua. Tot scriu, si sterg ceea ce scriu, pentru ca niciun cuvant nu mi se pare potrivit, sau destul de maret, nicio exprimare nu exemplifica ceea ce simt. Imi venea doar sa ma ridic de pe masa unde stateam intinsa si sa ma duc sa pup monitorul care-mi arata copilul. Imi venea sa plang, sa rad, sa pup doctorul, asistenta, pe toata lumea. Nu astazi am aflat ca voi fi mama, ci pe 6 noiembrie. De atunci eu, lumea mea, orizontul, gandirea, totul s-a schimbat pentru mine. De pe data de 6 noiembrie nu mai sunt eu, Simona-cea-pe-care-o-stiam. Nu ma mai intereseaza lucrurile care inainte ma interesau, nu mai ma fac fericita aceleasi chestii. Acum sunt fericita in permanenta, numai gandindu-ma ca in mine se dezvolta un omulet care este al meu. Dragii mei, e cea mai frumoasa senzatie din lumea asta. E fericirea suprema. Stiu ca exista oameni care cred ca in ziua de azi nu mai merita sa mai faci copil, sau nu pana esti realizat din punct de vedere financiar si profesional, sau orice alte gandiri mult prea aprofundate. Eu zic ca nimic pe lumea asta nu ar fi putut sa ma faca mai fericita decat momentul in care am vazut cum se misca la mine in burta. Inca nu il simt, pentru ca este foarte mic, dar e acolo, si danseaza.
Ieri un prieten foarte bun dintre ai mei, mi-a spus ca de cand sunt gravida nu mai stiu sa ma distrez. M-a deranjat atat de tare incat am ramas gandindu-ma la ceea ce a spus. Pentru ca probabil pentru ei am devenit oarecum plictisitoare. Si nu ii condamn, eu eram cea care intotdeauna era pro-everything, mergeam peste tot, faceam tot felul de nebunii si pierdeam noptile si zilele pentru a crea legaturi intre noi, si amintiri si pentru a gasi noi distractii, sau a le redescoperi pe cele vechi. Dar acum am realizat ca desi pentru cei din jur, pare ca eu nu mai stiu sa ma distrez, eu sunt mai fericita ca oricand. Atat de fericita incat nu mai simt nevoia sa fac nimic altceva care sa-mi dea o senzatie de fericire temporara. Pentru ca sunt permanent fericita si exista un mic omulet care are propria lui petrecere inside of me.
E ciudat cum ma gandeam cu putin timp in urma, cum voi fi eu ca mama, si in curand voi afla. Stiu ca este sfarsitul lumii asa cum o stiu, dar cum spune si melodia, nu ma deranjeaza.
P.S.:acest post si cuvintele mele palesc in fata sentimentului pe care il am. Cateodata cuvintele sunt inutile.
vineri, 20 decembrie 2013
vineri, 6 decembrie 2013
Vin sarbatorile, vin!!
Nu stiu despre voi...dar pe mine chiar m-a prins "spiritul sarbatorilor", mai mult ca oricand! Ceea ce este ciudat, pentru mine, este ca m-a prins dinainte sa inceapa decembrie. Dar acum este din ce in ce mai puternic. Pur si simplu, nu mai am rabdare, vreau sa ninga, vreau sa fac bradul, vreau sa vina Craciunul.
Totul a inceput in momentul in care nepoata mea de 6 ani m-a intrebat ce as vrea sa-mi aduca mosu'. Intrebarea nu m-a surprins, dar faptul ca nu am stiut ce sa ii raspund a fost mai mult decat surprinzator. Acesta este primul an in care nu vreau nimic in mod special de Craciun. In alti ani, cred ca era mai potrivit sa ma intrebi ce nu vreau de Craciun, dar... chiar nu am stiut ce sa-i spun. Am realizat ca material, chiar nu am nevoie de nimic. Sa nu ma inteleaga gresit "Mosul", imi place la nebunie emotia cu care deschizi cadourile de sub brad. E chiar magic, sa primesti si sa daruiesti. Intotdeauna mi-a placut, poate chiar mai mult decat sa primesc, sa fac cadouri. Sa ii vad pe care ii iubesc cum se bucura la lucrurile mici. Cadourile de Craciun sunt lucruri mici, care ne fac fericiti. Pentru ca cineva s-a gandit la noi si ne-a facut o bucurie, fara sa fie nevoit. Dar, revenind la intrebarea nepoatei... nu am stiut ce sa-i spun. Si am ramas gandindu-ma ce mi-as dori, pentru ca era chiar ceva nou pentru mine. Initial m-am gandit ca mi-ar placea niste botosei pufosi de casa, pentru ca cei pe care ii am nu mai au ciucurasi, multumita pisicii mele. Dar apoi m-am gandit ca nici asta nu-mi doresc cu ardoare. Asa ca, ce mi-as dori eu de Craciunul asta, ar fi sa ninga, sa stea barbata-miu mai mult pe acasa, si sa ascult colinde.
Asa mi-am amintit de cum erau sarbatorile cand eram mica. Asa ca, daca citesti acum ceea ce scriu eu, gandeste-te si tu, cum era Craciunul pentru tine. Sa vezi cum am uitat cu totii sa ne mai bucuram de ceea ce este cu adevarat frumos.
La mine era traditie, an de an, ma duceam cu tata la piata sa cumparam brad. Pe mama nu o luam niciodata cu noi, pentru ca traditia era sa mergem noi doi. Si mereu ne intoceam acasa, fericiti, si impacati cu ceea ce am cumparat, dar de fiecare data mama ne deschidea ochii si constientizam ca am cumparat cel mai urat brad posibil. Sincer va spun, niciodata nu am avut brad frumos. Mereu am avut un brad foarte inalt, si golas, iar mama era nevoita sa ii taie varful pentru ca nu incapea in casa. Nu avea multe ramuri si asa ca atarnam niste globulete vechi de pe vremea lui Ceausescu pe ele si intotdeauna era mult prea plin. In fiecare an mama imi spunea care globuri sunt de pe vremea lui raposatu', si de fiecare data ma faceam ca nu stiu, dar si acum daca inchid ochii mi le imaginez. Ba chiar cred ca inca le mai am.
Si asa era traditia cu bradul de Craciun. Dar mie mi se parea cel mai frumos! Mi se parea magic. Pentru ca il impodobeam cu sora-mea, si cu mama, pentru ca il cumparasem cu tata, si pentru ca avea bomboane pe care intotdeauna le mancam inainte de "venirea Mosului", dar pastram ambalajele, ca sa nu se prinda mama ca le-am mancat.
Si stateam la mine in camera cu bradul facut, si ma uitam fascinata la el, visand la tot felul de zane. Ma intindeam sub brad ascultand colinde, si privind cum se aprind si se sting beculetele de la instalatie. Visam la cadouri, la jocuri, la ce felicitare sa ii mai fac mamei, la ce poveste sa imi mai spuna tata, la ce sa ma mai joc cu prietenele mele, la ce o sa ma fac cand o sa fiu mare. Iar pe geam erau flori de gheata si afara zapada era de doua ori mai mare decat mine. Ne asteptau a doua zi cazematele, omul de zapada si derdelusul din curte, sa ne jucam, asa cum numai noi stiam.
Incercam, precum orice copil, sa il astept pe mosu. Sa il vad! Sa fiu eu cea care il surprinde pe mosul ala gras, imbracat in rosu, care imi aduce cadouri. Dar era o minune cum de ajungea el exact atunci cand adormeam eu. Nicidata nu intelegeam cum poate. Facea intentionat, ca sa ma supere pe mine. Si asa adormeam an de an, pe covor, langa brad, asteptandu-l.
Pentru mine, Craciunul are miros de mandarine. Intotdeauna mirosea a mandarine. Iar daca sub brad gaseam pe langa jucarii, si fructe, dulciuri, hainute si un ou Kinder, fericirea era completa si desavarsita. Era pur si simplu cel mai bun dulce, cu o surpriza inauntru. Nu ma interesa ursuletul ala mare de plus pe care il primisem, cum ma interesa ce este in oul ala! Si chiar eram fericita, indiferent ce fel de dinozaur urat gaseam acolo.
Asa ca daca cineva ma intreaba ce vreau anul asta de Craciun...asta vreau. Sa mai fie o data lucrurile cum erau inainte. Si cand ma trezesc de dimineata, dupa ce desfac cadourile, sa ma duc in curtea din Damaroaia, sa ma joc in zapada, indiferent daca ma ud pana la sosete. Sa iesim toti afara, sa colindam sau sa nu, dar sa radem din nou cu pofta aia cu care radeam atunci. Sa ne strangem din nou toti care ne strangeam, si sa nu ne intereseze ce vom fi cand vom fi mari. Si sa cred in Dumnezeu cu ardoarea cu care credeam atunci. Pentru ca pe langa zanele la care v-am spus ca visam, visam si la un prunc in iesle, cel despre care tata imi povestea. La niste magi, la o stea...
So... dear Santa. Asta este scrisoarea mea catre tine. Anul asta simt ca vin sarbatorile. Anul asta ma simt mai copil decat ar trebui. Nu am fost foarte cuminte, dar daca imi aduci Craciunul la care visez, promit ca voi fi la anu'.
Totul a inceput in momentul in care nepoata mea de 6 ani m-a intrebat ce as vrea sa-mi aduca mosu'. Intrebarea nu m-a surprins, dar faptul ca nu am stiut ce sa ii raspund a fost mai mult decat surprinzator. Acesta este primul an in care nu vreau nimic in mod special de Craciun. In alti ani, cred ca era mai potrivit sa ma intrebi ce nu vreau de Craciun, dar... chiar nu am stiut ce sa-i spun. Am realizat ca material, chiar nu am nevoie de nimic. Sa nu ma inteleaga gresit "Mosul", imi place la nebunie emotia cu care deschizi cadourile de sub brad. E chiar magic, sa primesti si sa daruiesti. Intotdeauna mi-a placut, poate chiar mai mult decat sa primesc, sa fac cadouri. Sa ii vad pe care ii iubesc cum se bucura la lucrurile mici. Cadourile de Craciun sunt lucruri mici, care ne fac fericiti. Pentru ca cineva s-a gandit la noi si ne-a facut o bucurie, fara sa fie nevoit. Dar, revenind la intrebarea nepoatei... nu am stiut ce sa-i spun. Si am ramas gandindu-ma ce mi-as dori, pentru ca era chiar ceva nou pentru mine. Initial m-am gandit ca mi-ar placea niste botosei pufosi de casa, pentru ca cei pe care ii am nu mai au ciucurasi, multumita pisicii mele. Dar apoi m-am gandit ca nici asta nu-mi doresc cu ardoare. Asa ca, ce mi-as dori eu de Craciunul asta, ar fi sa ninga, sa stea barbata-miu mai mult pe acasa, si sa ascult colinde.
Asa mi-am amintit de cum erau sarbatorile cand eram mica. Asa ca, daca citesti acum ceea ce scriu eu, gandeste-te si tu, cum era Craciunul pentru tine. Sa vezi cum am uitat cu totii sa ne mai bucuram de ceea ce este cu adevarat frumos.
La mine era traditie, an de an, ma duceam cu tata la piata sa cumparam brad. Pe mama nu o luam niciodata cu noi, pentru ca traditia era sa mergem noi doi. Si mereu ne intoceam acasa, fericiti, si impacati cu ceea ce am cumparat, dar de fiecare data mama ne deschidea ochii si constientizam ca am cumparat cel mai urat brad posibil. Sincer va spun, niciodata nu am avut brad frumos. Mereu am avut un brad foarte inalt, si golas, iar mama era nevoita sa ii taie varful pentru ca nu incapea in casa. Nu avea multe ramuri si asa ca atarnam niste globulete vechi de pe vremea lui Ceausescu pe ele si intotdeauna era mult prea plin. In fiecare an mama imi spunea care globuri sunt de pe vremea lui raposatu', si de fiecare data ma faceam ca nu stiu, dar si acum daca inchid ochii mi le imaginez. Ba chiar cred ca inca le mai am.
Si asa era traditia cu bradul de Craciun. Dar mie mi se parea cel mai frumos! Mi se parea magic. Pentru ca il impodobeam cu sora-mea, si cu mama, pentru ca il cumparasem cu tata, si pentru ca avea bomboane pe care intotdeauna le mancam inainte de "venirea Mosului", dar pastram ambalajele, ca sa nu se prinda mama ca le-am mancat.
Si stateam la mine in camera cu bradul facut, si ma uitam fascinata la el, visand la tot felul de zane. Ma intindeam sub brad ascultand colinde, si privind cum se aprind si se sting beculetele de la instalatie. Visam la cadouri, la jocuri, la ce felicitare sa ii mai fac mamei, la ce poveste sa imi mai spuna tata, la ce sa ma mai joc cu prietenele mele, la ce o sa ma fac cand o sa fiu mare. Iar pe geam erau flori de gheata si afara zapada era de doua ori mai mare decat mine. Ne asteptau a doua zi cazematele, omul de zapada si derdelusul din curte, sa ne jucam, asa cum numai noi stiam.
Incercam, precum orice copil, sa il astept pe mosu. Sa il vad! Sa fiu eu cea care il surprinde pe mosul ala gras, imbracat in rosu, care imi aduce cadouri. Dar era o minune cum de ajungea el exact atunci cand adormeam eu. Nicidata nu intelegeam cum poate. Facea intentionat, ca sa ma supere pe mine. Si asa adormeam an de an, pe covor, langa brad, asteptandu-l.
Pentru mine, Craciunul are miros de mandarine. Intotdeauna mirosea a mandarine. Iar daca sub brad gaseam pe langa jucarii, si fructe, dulciuri, hainute si un ou Kinder, fericirea era completa si desavarsita. Era pur si simplu cel mai bun dulce, cu o surpriza inauntru. Nu ma interesa ursuletul ala mare de plus pe care il primisem, cum ma interesa ce este in oul ala! Si chiar eram fericita, indiferent ce fel de dinozaur urat gaseam acolo.
Asa ca daca cineva ma intreaba ce vreau anul asta de Craciun...asta vreau. Sa mai fie o data lucrurile cum erau inainte. Si cand ma trezesc de dimineata, dupa ce desfac cadourile, sa ma duc in curtea din Damaroaia, sa ma joc in zapada, indiferent daca ma ud pana la sosete. Sa iesim toti afara, sa colindam sau sa nu, dar sa radem din nou cu pofta aia cu care radeam atunci. Sa ne strangem din nou toti care ne strangeam, si sa nu ne intereseze ce vom fi cand vom fi mari. Si sa cred in Dumnezeu cu ardoarea cu care credeam atunci. Pentru ca pe langa zanele la care v-am spus ca visam, visam si la un prunc in iesle, cel despre care tata imi povestea. La niste magi, la o stea...
So... dear Santa. Asta este scrisoarea mea catre tine. Anul asta simt ca vin sarbatorile. Anul asta ma simt mai copil decat ar trebui. Nu am fost foarte cuminte, dar daca imi aduci Craciunul la care visez, promit ca voi fi la anu'.
sâmbătă, 23 noiembrie 2013
Moartea pasiunii
Si pentru ca azi ma simt determinata sa scriu, si nu vreau sa pierd aceasta stare, o sa incep prin a va povesti despre cineva, un tip oarecare, care pentru unii trece neobservat, altii il privesc suspicios, altii cu admiratie si asa mai departe. Pe mine una m-a impresionat si chiar am vrut sa povestesc si altora despre el.
L-am cunoscut intr-un mediu ostil pentru mine, adica intr-un garaj pe care nu prea-mi face placere sa-l frecventez. Pentru simplu fapt ca nu ma simt atat de in largul meu printre masini, motoare, bujii, bucse si alte dracovenii care nu stiu cum se numesc. Ma rog, cunostiintele mele in materie de masini chiar nu sunt importante si nu intereseaza pe nimeni, exceptandu-l pe sotul meu, probabil. Dar...o sa avem destul timp sa va povestesc si despre el, nu este el subiectul acestei postari.Dar multumita lui l-am cunoscut pe acest tip.
Statea in acest garaj impreuna cu prietenii lui si am ajuns si eu pe acolo. Un tip slab si hippie. Nimic iesit din comun la aspectul fizic si nici asta nu are importanta. Cum statea el acolo a pus o intrebare foarte ciudata, pentru mine cel putin. Cica..."vreti sa va cinstesc cu un suc de mere?" S-a instalat un pic tacerea, pentru ca, acu' pe bune, cine face cinste cu suc de mere? Dar ceea ce era interesant la propunerea lui, era emotia cu care a pus intrebarea. Omu' chiar vroia sa ne cinsteasca cu un suc de mere, pai neaparat. Ne-a explicat cum ca sucul este natural, facut de el, si ca ar fi placerea lui. Pai cum sa refuzi asa ceva? Am zis "Haida!" si eram extrem de incantata de parca asteptam sa-mi dea un vin mai vechi decat mine si mama la un loc. A zis sa mergem la el, si zis si facut. Am mai urcat un etaj si mare mi-a fost uimirea cand am vazut unde este "la el". Pai era o camera de 3 metrii patrati decorata cu postere cu Metallica, Led Zeppelin, si alte mari nume ale muzicii rock-ului, si nu numai. Pana acum, nimic nou, camera mica, cu postere cu rockeri. In acea camera se mai gasea o saltea, doua chitare, un frigider si o mica masuta, o narghilea...si cam atat imi amintesc. Dar cel mai important, o pereche mare de tobe, care ocupau o proportie de 40% din camera.
In timp ce imi prepara mult-asteptatul suc de mere, ne-am bagat si intr-o conversatie despre unu si despre altu', despre el si despre mine. Astfel am aflat ca nu este din Bucuresti, ca sta la un camin, ca este student la agricultura si pasionat de tobe. Ba chiar atat de pasionat incat a inchiriat respectiva camera, care nu avea caldura iarna, sau aer conditionat vara, pentru a canta la tobe. In orice alt loc, deranja vecinii, asa ca a ales o camera la etajul 5 dintr-o cladire uitata de lume, unde putea sa faca ceea ce ii placea lui mai mult: sa cante.
Poate voua nu vi se pare atat de special, dar mie mi s-a parut. Mi se pare minunat sa ai o pasiune pe care sa o urmezi, no matter what. Sa stai in frig, sau canicula si sa fii fericit prin simplu fapt ca faci ceea ce iti place. Si m-a pus pe ganduri. In societatea asta pe care cu totii o criticam, si fara folos, mai exista oameni cu pasiuni? Foarte putini, iar cei care exista, nu sunt incurajati. Lu' hippie al meu credeti ca parintii i-au zis "da, bravo, poti sa dai o gramada de bani pe setul tau de tobe, du-te in Bucuresti si investeste timp si bani in pasiunea ta". Nu! Nimeni nu o face si asta e foarte rau. Eu una, am ramas gura-casca in momentul in care mi-a cantat. Nu numai ca o facea extraordinar, dar o facea din pasiune, si asta chiar iti face parul de pe maini sa se ridice tot odata cu un imaginar semn de intrebare deasupra capului. Ce e mai bine sa facem, ce ne dicteaza inima, sau ce ne indeamna ratiunea? Eu zic ca in momentul in care faci ceva cu pasiune, o s-o faci bine, fie ca este cantatul la tobe, fie ca vrei sa creezi betisoare pentru urechi care sa revolutioneze lumea. Fa ceea ce simti si o sa existe oameni care te vor aprecia si lauda, si care vor gasi un exemplu in tine. Nu ar trebui sa ne mai luam dupa ceea ce dicteaza societatea, pentru ca lumea in care traim este doar moartea pasiunii.
L-am cunoscut intr-un mediu ostil pentru mine, adica intr-un garaj pe care nu prea-mi face placere sa-l frecventez. Pentru simplu fapt ca nu ma simt atat de in largul meu printre masini, motoare, bujii, bucse si alte dracovenii care nu stiu cum se numesc. Ma rog, cunostiintele mele in materie de masini chiar nu sunt importante si nu intereseaza pe nimeni, exceptandu-l pe sotul meu, probabil. Dar...o sa avem destul timp sa va povestesc si despre el, nu este el subiectul acestei postari.Dar multumita lui l-am cunoscut pe acest tip.
Statea in acest garaj impreuna cu prietenii lui si am ajuns si eu pe acolo. Un tip slab si hippie. Nimic iesit din comun la aspectul fizic si nici asta nu are importanta. Cum statea el acolo a pus o intrebare foarte ciudata, pentru mine cel putin. Cica..."vreti sa va cinstesc cu un suc de mere?" S-a instalat un pic tacerea, pentru ca, acu' pe bune, cine face cinste cu suc de mere? Dar ceea ce era interesant la propunerea lui, era emotia cu care a pus intrebarea. Omu' chiar vroia sa ne cinsteasca cu un suc de mere, pai neaparat. Ne-a explicat cum ca sucul este natural, facut de el, si ca ar fi placerea lui. Pai cum sa refuzi asa ceva? Am zis "Haida!" si eram extrem de incantata de parca asteptam sa-mi dea un vin mai vechi decat mine si mama la un loc. A zis sa mergem la el, si zis si facut. Am mai urcat un etaj si mare mi-a fost uimirea cand am vazut unde este "la el". Pai era o camera de 3 metrii patrati decorata cu postere cu Metallica, Led Zeppelin, si alte mari nume ale muzicii rock-ului, si nu numai. Pana acum, nimic nou, camera mica, cu postere cu rockeri. In acea camera se mai gasea o saltea, doua chitare, un frigider si o mica masuta, o narghilea...si cam atat imi amintesc. Dar cel mai important, o pereche mare de tobe, care ocupau o proportie de 40% din camera.
In timp ce imi prepara mult-asteptatul suc de mere, ne-am bagat si intr-o conversatie despre unu si despre altu', despre el si despre mine. Astfel am aflat ca nu este din Bucuresti, ca sta la un camin, ca este student la agricultura si pasionat de tobe. Ba chiar atat de pasionat incat a inchiriat respectiva camera, care nu avea caldura iarna, sau aer conditionat vara, pentru a canta la tobe. In orice alt loc, deranja vecinii, asa ca a ales o camera la etajul 5 dintr-o cladire uitata de lume, unde putea sa faca ceea ce ii placea lui mai mult: sa cante.
Poate voua nu vi se pare atat de special, dar mie mi s-a parut. Mi se pare minunat sa ai o pasiune pe care sa o urmezi, no matter what. Sa stai in frig, sau canicula si sa fii fericit prin simplu fapt ca faci ceea ce iti place. Si m-a pus pe ganduri. In societatea asta pe care cu totii o criticam, si fara folos, mai exista oameni cu pasiuni? Foarte putini, iar cei care exista, nu sunt incurajati. Lu' hippie al meu credeti ca parintii i-au zis "da, bravo, poti sa dai o gramada de bani pe setul tau de tobe, du-te in Bucuresti si investeste timp si bani in pasiunea ta". Nu! Nimeni nu o face si asta e foarte rau. Eu una, am ramas gura-casca in momentul in care mi-a cantat. Nu numai ca o facea extraordinar, dar o facea din pasiune, si asta chiar iti face parul de pe maini sa se ridice tot odata cu un imaginar semn de intrebare deasupra capului. Ce e mai bine sa facem, ce ne dicteaza inima, sau ce ne indeamna ratiunea? Eu zic ca in momentul in care faci ceva cu pasiune, o s-o faci bine, fie ca este cantatul la tobe, fie ca vrei sa creezi betisoare pentru urechi care sa revolutioneze lumea. Fa ceea ce simti si o sa existe oameni care te vor aprecia si lauda, si care vor gasi un exemplu in tine. Nu ar trebui sa ne mai luam dupa ceea ce dicteaza societatea, pentru ca lumea in care traim este doar moartea pasiunii.
Pilot
"Buna seara prieteni!" Ma rog...nu e seara, pentru ca este ora 14, dar asta e irelevant. Nu stiam nicio alta introducere mai buna decat cea a lui Minculescu, si in plus eu nu ma pricep la introduceri. Care este scopul acestui blog? Pai...niciunul. Nu caut decat sa-mi readuc aminte de zilele in care scrisul era o evadare, o metoda sa ma cunosc mai bine, si sa ma cunoasca si cei din jur...asta daca nu s-au plictisit deja de mine, pentru ca vorbesc prea mult si asta le mai trebuia lor, sa-si faca Militaru blog(Militaru fiind...eu).
Pai pentru cei care deja ma cunosc, nu mai este nevoie de introduceri. Aveti cu totii amintiri cu mine, unele mai bune, care merita povestite la un pahar de...vorba...altele care mai bine raman intre noi, si le pastram ca secrete care ne vor uni pe tot restul vietii. Iar pentru cei care nu ma cunosc...nu este nimic special la mine. Sunt cam pitica si cam grasuta, in ultimul timp. Incapatanata, cam fitoasa la prima vedere, la a doua vedere si mai fitoasa. Ca atuuri nu am foarte multe, dar ascult muzica buna. Si cand eu zic "muzica buna" inseamna ca nimeni nu are dreptul sa ma contrazica aici. Ce am descoperit eu la mine, in decursul vietii mele lungi(24 ani, by the way) este ca iubesc oamenii si imi iau inspiratia de la ei. Nu intotdeauna sunt inspirata, asa ca daca vreodata va plictiseste ceea ce scriu, puteti sa dati vina pe prietenii mei, hihi. Asadar, si prin urmare, minunatul-meu-blog va fi despre oamenii frumosi pe care i-am intalnit, cei pe care ii voi intalni, si in ultimul rand despre mine, pentru ca, nah, este al meu, si nu vreau sa ma desconsider.
Si in incheierea acestei prime postari vreau sa mentionez ca eu am mai avut doua tentative de bloguri. Primul meu blog a fost creat cand eu abia facusem majoratul si scriam despre moarte, cruci si cimitire, ca toti copiii emo. De asemenea mai scriam despre fluturi, gargarite si alte barzauni pe care le aveam eu in minte. "Celebrul" blog se numea "nuvreausipunct" si in memoria lui l-am creat si pe acesta. Pentru ca fie el bun, fie mai putin bun, pentru mine a avut un mare impact. Postarile acelea ma reprezentau si le scriam cu sufletul, mai mult decat as putea acum sa exprim sau sa simt ceva. Si pentru a nu va mai creste suspansul(ca stiu ca va roade curiozitatea,clar!!), blogul acela a fost sters pentru ca mi s-a spus ca nu ma pricep la scris si ca nu fac bine ceea ce fac, iar eu ca o bleaga am suferit si de atunci nu am mai scris. O data cu varsta a venit si maturitatea, sau cel putin asa tind sa cred, asa ca pentru toti criticii, care vor exista, sau nu, sau care exista, sau nu, I just want to say... nu conteaza cat de bine scriu, sau cat de mult va place. Nu caut fani. Caut persoane care rezoneaza cu mine, si cu care sa rezonez eu. Caut sa redescopar placerea de a transpune in scris gandurile care imi trec prin cap, pentru mine, sau pentru nimeni, pentru ca lucrurile pe care nu le spui, se pierd. Si este pacat sa pierdem ceva. Eu una nu vreau sa pierd nimic.
So...Cheers to that!
Pai pentru cei care deja ma cunosc, nu mai este nevoie de introduceri. Aveti cu totii amintiri cu mine, unele mai bune, care merita povestite la un pahar de...vorba...altele care mai bine raman intre noi, si le pastram ca secrete care ne vor uni pe tot restul vietii. Iar pentru cei care nu ma cunosc...nu este nimic special la mine. Sunt cam pitica si cam grasuta, in ultimul timp. Incapatanata, cam fitoasa la prima vedere, la a doua vedere si mai fitoasa. Ca atuuri nu am foarte multe, dar ascult muzica buna. Si cand eu zic "muzica buna" inseamna ca nimeni nu are dreptul sa ma contrazica aici. Ce am descoperit eu la mine, in decursul vietii mele lungi(24 ani, by the way) este ca iubesc oamenii si imi iau inspiratia de la ei. Nu intotdeauna sunt inspirata, asa ca daca vreodata va plictiseste ceea ce scriu, puteti sa dati vina pe prietenii mei, hihi. Asadar, si prin urmare, minunatul-meu-blog va fi despre oamenii frumosi pe care i-am intalnit, cei pe care ii voi intalni, si in ultimul rand despre mine, pentru ca, nah, este al meu, si nu vreau sa ma desconsider.
Si in incheierea acestei prime postari vreau sa mentionez ca eu am mai avut doua tentative de bloguri. Primul meu blog a fost creat cand eu abia facusem majoratul si scriam despre moarte, cruci si cimitire, ca toti copiii emo. De asemenea mai scriam despre fluturi, gargarite si alte barzauni pe care le aveam eu in minte. "Celebrul" blog se numea "nuvreausipunct" si in memoria lui l-am creat si pe acesta. Pentru ca fie el bun, fie mai putin bun, pentru mine a avut un mare impact. Postarile acelea ma reprezentau si le scriam cu sufletul, mai mult decat as putea acum sa exprim sau sa simt ceva. Si pentru a nu va mai creste suspansul(ca stiu ca va roade curiozitatea,clar!!), blogul acela a fost sters pentru ca mi s-a spus ca nu ma pricep la scris si ca nu fac bine ceea ce fac, iar eu ca o bleaga am suferit si de atunci nu am mai scris. O data cu varsta a venit si maturitatea, sau cel putin asa tind sa cred, asa ca pentru toti criticii, care vor exista, sau nu, sau care exista, sau nu, I just want to say... nu conteaza cat de bine scriu, sau cat de mult va place. Nu caut fani. Caut persoane care rezoneaza cu mine, si cu care sa rezonez eu. Caut sa redescopar placerea de a transpune in scris gandurile care imi trec prin cap, pentru mine, sau pentru nimeni, pentru ca lucrurile pe care nu le spui, se pierd. Si este pacat sa pierdem ceva. Eu una nu vreau sa pierd nimic.
So...Cheers to that!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)