tag:blogger.com,1999:blog-5268883721186420782024-03-07T20:08:50.096-08:00Despre ganduri si oameni frumosiAnonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.comBlogger10125tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-75548659335132566532015-06-25T12:52:00.000-07:002015-06-26T00:41:31.419-07:00365Peste cateva ore baiatul meu face un an. Este o zi mai importanta pentru mine, decat pentru el, el habar nu are ce inseamna ziua de maine. Probabil doar se va mira ca il las sa manance tort si ca o sa primeasca o tona de jucarii. Dar trecand peste asta...iata-ma, un an mai tarziu.<br />
Un an in care am trecut prin atat de multe...dar, vai! cat de multe! am suportat durerile cauzate de nastere, am suportat plansete interminabile, zile si luni fara somn (ba chiar am reusit sa adorm stand in fund, si m-am trezit cand m-am dus pe spate, lol!), colici, alaptare, eruptii dentare, achizii, pusee de crestere, diversificare, lovituri si cucuie la cap, anxietatea de separare, si cate si mai cate...<br />
Am trecut prin sentimente atat de mixte incat nici nu vreau sa ma mai gandesc la ele. Am stat luni intregi in casa, singurul drum pe care il faceam era pana la parc si acolo cateva minute, ca incepea plansu'. Am schimbat garderoba. Si am mai schimbat-o o data. Si inca o data.<br />
Am facut pentru prima data in viata mea ciorba. Si supa. Si briose. Nu le-a mancat nimeni, dar eu le-am facut.<br />
Am observat ca viata mea nu mai imi apartine, nu mai sunt independenta, sa fac ce vreau, cand vreau, etc. Ba din contra, sa ies cateva ore cu prietenii este la fel de complicat ca un sejur in...Africa.<br />
Si tot in anu' asta am fost martora si la lucruri minunate. Si cand zic minunate nu este o exagerare. Am vazut cum reuseste copilul meu sa prinda pentru prima data o jucarie, apoi sa o duca la gura...m-am bucurat cand a reusit sa isi duca pentru prima data piciorul la gura, si m-am bucurat si mai tare cand a reusit sa stea in fundulet. Apoi a urmat mersul de-a busilea, primii pasi, prima data cand a zis "tata", apoi prima data cand a zis "mama". Acuma cand suntem bucurosi batem "cupa" si ne luam in brate.<br />
Peste cateva ore face baiatul meu un an...am invatat amandoi atat de multe...dar eu am invatat cel mai important lucru: ce inseamna dragoste neconditionata. No matter what.<br />
Asa ca pentru el sa fie "La multi ani", sa invete toata viata cu aceeasi determinare pe care o are acum, sa ramana la fel de curios ,de curajos, si la fel de sincer. Daca am fi pastrat cu totii calitatile din primul an de viata...ce viata frumoasa ar fi fost!<br />
Deci - La multi ani, copilul meu, bate cupa, ca am facut-o si pe asta!<br />
<br />
P.S.: am citit intr-un articol, nu mai stiu pe unde, ca a face un copil este cea mai nebuneasca si mai buna idee pe care o poti avea. Si sunt de acord - este cel mai greu si mai frumos "lucru" pe care il poti face. Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-52860497809392977572014-04-09T12:37:00.001-07:002014-04-09T12:37:46.802-07:00Don't! just...don't!!Dragii mei...<br />
Nu sunt prima care abordeaza acest subiect, am vazut ca este netul plin, asadar nu este nimic original in aceasta postare...dar sper ca daca insist si eu alaturi de "surorile mele" burtoase, poate intr-un final ceva se va schimba.<br />
As vrea sa mentionez cateva lucruri pe care sa nu le zici niciodata unei femei gravide. Pe mine personal ma enerveaza, la culme, si precum am putut observa, nu sunt singura. Cele care au fost, sau sunt in postura aceasta probabil stiu despre ce este vorba, iar cele care vor fi, vor afla, bineinteles.<br />
In primul si in primul rand este problema cu kilogramele. Peste tot unde ma duc, aceeasi discutie: "te-ai ingrasat!", "nu te-ai ingrasat!", "vaaaaaaaai, da', cate kilograme ai luat?", "sigur nu ai gemeni?", "te mai cuprind hainele?" NU!!! raspunsul este NU! Nu ma mai cuprind hainele pe care le aveam, da', m-am ingrasat, nu, nu am gemeni! Adica pe langa faptul ca suntem noi pline de hormoni si de nervi ca trebuie sa ne schimbam garderoba, mai trebuie sa si suportam n'spe mii de comentarii referitoare la faptul ca ne-am ingrasat. Si ceea ce mi se pare de-a dreptul hilar este faptul ca unei femei, care nu este insarcinata, nu i se spune niciodata ca este grasa, chiar daca este. Toata lumea o protejeaza, chiar daca mananca dimineata, la pranz, si seara, shaorma "cu-de-toate"! Pai bravo ma!<br />
Apoi mai este treaba cu sfaturile. Cand esti gravida, toata lumea simte nevoia sa iti dea sfaturi. Ceea ce inteleg ca nu vine din rea vointa, dar serios! parca sunt din nou la gradinita si sunt total nestiutoare. Toti se grabesc sa iti spuna ce sa mananci, ce sa nu, ce sa bei, cum sa te imbraci, cu ce creme sa te dai, ce sa faci dupa ce nasti, ce sa faci in timp ce nasti, ce sa faci apoi cu copilul, etc etc, de parca tu acuma ai picat din copac si ai picat fix intr-un vrej care te-a lasat bortoasa si nu stii ce sa faci de acum incolo. De parca in momentul in care esti mama, fie la o varsta mai frageda, sau nu, nu vei stii TU ce este mai bine pentru tine si pentru copilul tau. Nu ma intelegeti gresit, un sfat este intotdeauna bine venit, dar e posibil sa intre pe o ureche si sa iasa pe alta, pentru ca fiecare o sa procedeze asa cum considera ca este mai bine, nu cum i-a zis x si y. Zic eu...<br />
Apoi vine problema cu nasterea. "Cum vei naste? Cezariana? Dar de ce? VAAAAAI! Ce oroare!:))"<br />
Si aici intervine fiecare cu parerea si experienta sa. Cele care au nascut prin cezarianta te vor asigura ca asa este cel mai bine, iar cele care au ales nasterea normala, te vor asigura ca asa este cel mai bine. Ca sa imi spun si eu umila mea parere...Cred ca nasterea este o experienta pe care fiecare vrea sa o traiasca in felul in care considera ea ca se va simti cel mai in siguranta. Cand ma gandesc la acel moment vreau sa fiu cat se poate de putin speriata, si sigura pe faptul ca totul va fi bine. Asa ca nu va mai irositi degeaba vorbele in ceea ce priveste acest subiect pentru ca suntem cu toate diferite, din fericire, iar eu nu sunt de acord sa sufar chinurile nasterii doar pentru ca a muscat Eva din mar.<br />
Mai este si treaba cu al doilea copil. Vrei al doilea copil? Daca da, vai de capul tau, ce o sa patesti. Nu o sa mai fii om, nu o sa mai dormi, nu vei mai manca, respira. Vei ceda nervos si te vom vizita la balaceanca. Nu vrei al doilea copil? Cea mai mare greseala! Iti lasi copilul singur pe lume, vei regreta toata viata. O sa plangi lacrimi de sange pentru ca nu ai facut si al doilea copil. Pai da stati fratilor!!! Stati sa vad si eu cum e cu unu', apoi va spun daca il vreau pe al doilea. Promit.<br />
In rest...ce sa va mai spun. A fi gravida are parti bune si parti mai putin bune. Dar m-am gandit asa un pic, inainte de a deveni vreun pic frustrata, in general asa, in viata, cred ca este cazul sa te intrebi daca nu cumva esti inconjurat de persoanele nepotrivite.<br />
Cam astea sunt doleantele mele de la aceasta ora. Promit ca daca nu va opriti, la un moment-dat voi arunca cu shaorma in voi si nu o sa va suparati pe mine pentru ca veti stii ca este din cauza hormonilor.<br />
Until then...xoxo, pregnant girl.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-14120642112994510192014-02-21T15:04:00.000-08:002014-02-21T15:04:17.451-08:00Ia zi-mi tu mie...Stateam asa si ma gandeam la relatii. Din punctul meu de vedere sunt trei mari tipuri: relatia in care TU esti cel care "trage", cea in care iubitul, respectiv iubita ta este mai implicat/a emotional si bineinteles face eforturi ca totul sa iasa cum trebuie, si cea din urma, ideala, cea in care amandoi sunteti la fel de implicati si va doriti in egala masura sa fie pace si armonie, si pentru asta luptati impreuna.<br />
Partea cea mai grea este sa iti dai seama in ce categorie se incadreaza relatia ta. Daca este prima, sau a doua, urmatorul pas este sa te intrebi ce e de facut in aceasta situatie. Daca TU esti mai mult implicat si esti dispus sa le faci tu singurel pe toate, in timp ce partenerul se scarpina in...nas...sau daca din contra, tu esti cel cu degetul bagat adanc in cavitatile nazale.<br />
Bineinteles ca aceasta postare nu are scop moralizator. Nu sunt in masura sa dau sfaturi, ci doar sa-mi expun gandurile. Si in plus, cine vreodata o sa aiba o mare sclipire in momentul in care o sa vada ceea ce scrie oricine pe blog. Imaginati-va cum ar fi sa citeasca cineva o postare si sa spuna: "wow, ce spune asta aici e chiar tare, de acum incolo asa o sa fac!" In primul rand oamenii nu invata din propriile lor greseli, dar sa invete din greselile altora, sau sa ia in considerare sfaturile celor din jur. Asa ca...<br />
Revin. Bun. Deci orice relatie ca sa functioneze trebuie sa fie bazata pe comunicare. Daca cei doi nu spun ceea ce ii deranjeaza, ceea ce isi doresc, ceea ce au nevoie unul de la altul, si de la respectiva relatie, totul se va duce usor usor de rapa. Pentru ca se vor strange atat de multe frustrari, iar la momentul in care vor exploda, va fi mult prea mult pentru fiecare. Nu exista om care plece de undeva pentru ca era prea bine acolo. Nu se apuca nimeni sa insele doar de dragul artei(sper!), si nimeni nu este nefericit cand iubeste, este iubit, si i se demonstreaza asta.<br />
Deci stateam asa si ma gandeam...nu exista oameni nefericiti intr-o relatie, ci doar oameni care nu stiu sa comunice. Sau mai rau, oameni care nu stiu de ce anume au nevoie, ca sa poata transmita mai departe. De astia trebuie sa ne ferim!:)<br />
Si in final, daca dupa ce ti-ai "obosit" neuronii gandindu-te ce anume faci tu pentru relatia in care esti, apoi incercand sa iti dai seama ce vrei de fapt si de drept, du-te fuguta si spune-i persoanei respective cine esti si ce gandesti. Incearca sa o faci pe ea sa iti urmeze exemplul, si apoi fa tot posibilul sa o intelegi si tu la randul tau. Daca si dupa asta vor fi "probleme in paradis", nu iti mai pierde timpul si tineretea pentru o cauza pierduta. Vei gasi fericirea in alta parteAnonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-34951854075994896952014-01-17T10:15:00.001-08:002014-01-17T15:31:53.769-08:00"Stop making stupid people famous!"Si uite asa ajung la intrebarea: "A fi, sau a nu fi pitipoanca?"<br />
Bineinteles, raspunsul este NU!!<br />
M-am gasit vinerea trecuta in Barletto Club. Niciodata nu am fost adepta cluburilor de fite. Toata lumea stie ca de fiecare data cand am ales sa merg undeva, am ales, si voi alege intotdeauna localurile de genul Fire, Iron City, Club A, tanananana, etc, etc. Nu zic ca asa cum zic eu este bine, si nici ca locurile pe care eu le prefer ar trebui sa fie alegerile tuturor (desi mi-ar placea asta). Si cum ziceam, m-am gasit acolo, cu prietenii mei, toate bune si frumoase. Am reusit sa trec peste faptul ca muzica era toata remixata, si ca o singura data am auzit un acord de "Smoke on the water", care a durat cam 3 secunde, si apoi a intrat un mix dubios. Am putut sa trec si peste oamenii care se miscau toti in acelasi ritm, aritmic, pentru ca sincer, tot asa dansam si eu, ca nici nu prea aveai cum, altfel. Deci, cum spuneam, nivelul meu de toleranta (pentru mine, cel putin), a fost maxim. Si ca sa ajung la subiectul serii, cand am ajuns la baie, nu mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca este full! Ceva normal, intotdeauna este coada la baie la fete. Si asa ma postez si eu printre fetele de pe acolo, si asteptam sa se elibereze o toaleta, ca sa ma eliberez si eu. Si am profitat de timpul minunat petrecut acolo cu acele fiinte minunate, de altfel. Cat timp asteptam eu, am reusit sa studiez comportamentul acelor fiinte-neevoluate. Imi pare rau ca jignesc, dar este simpla mea parere, intr-o tara democrata. Unghii false, gene false, buze rujate, aranjate, machiate, fardate, toateeee la fel. Si langa mine, doua specimente, superbe de altfel, isi faceau poze cu telefonul in oglinda, si isi tuguiau buzele si schimbau pozitiile, cand din stanga, cand din dreapta. Din pacate oriunde ma postam, apaream in pozele lor. Nu am putut sa ma abtin sa nu zambesc dispretuitor, gandindu-ma ca pozeaza si ele ca sa isi schimbe poza de profil, pe Facebook, in goana lor disperata dupa like-uri si comentarii. Si intr-un final dupa ce am incetat sa ma mai minunez, am realizat ca nicio toaleta nu era ocupata, si ca toate mandrele de acolo doar isi retusau fetele. Si am reusit sa fug de acolo cu vezica goala si cu un nou subiect pe care sa-l abordez pe blog.<br />
Acelasi sentiment l-am avut astazi, cand am aprins televizorul pentru ca nu imi mergea netul. Si am dat pe MTV, sa fie muzica in timp ce robotesc eu prin casa. Am avut marea placere si onoare sa vad videoclipul Andreei Balan- Iubi, o adevarata capodopera muzicala! De asemenea m-am cultivat si cu noua melodie a Corinei - Miss Boboc, alta capodopera muzicala. Mai este si Lora cu al ei "Puisor". Oameni buni!! trebuie sa facem neaparat ceva, suntem asaltati de non-talente! Suntem plini de Bianca-Dragusanu-made-in-China si de alte pipite care sunt promovate doar "pentru ca sani si pentru ca fund". Desi al meu sot ar interveni aici si ar spune ca sunt doar invidioasa, o sa sustin a mia oara ca nu sunt. Sustin frumosul, apreciez fetele frumoase. Nu apreciez falsitatea si kitsch-ul. Vreau sa vad femei cu personalitate, care au inteles ca a fi femeie nu inseamna doar decoltee si unghii false. Pentru ca daca asta inseamna sa fim femei, nu am evoluat deloc. Trebuie sa ni se retraga din nou dreptul la vot si la o opinie. Daca ne prezentam in continuare ca niste papusi Barbie, asa meritam sa fim tratate. Asa as fi facut eu, daca eram barbat.<br />
Si in concluzie, muzica proasta si femeile cu cat mai putine haine domnesc. Nu asta am vrut sa facem prin revolutia din '89. Nu asta am vrut sa facem cand ne-am dorit independenta. Asa ca, zi-le tu, <a href="http://www.youtube.com/watch?v=BR4yQFZK9YM">Pink</a>!! Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-27455755958648314282014-01-15T09:42:00.001-08:002014-01-15T09:42:17.238-08:0013-14M-am gandit sa intru si eu in spiritul de turma si sa postez despre cum a fost 2013. Si o sa o fac simplu si la obiect: 2013 a fost ultimul an in care am fost copil.<br />
<br />Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-68273173513079985462014-01-08T07:09:00.001-08:002014-04-02T13:35:35.547-07:00dupa ani si ani, ne vom intoarce?Am de gand sa abordez un subiect un pic mai sensibil in aceasta postare. Acela al oamenilor care se schimba, sau nu. Eu zic ca oamenii se schimba, si tocmai am fost contrazisa, cum ca nu oamenii s-ar schimba, ci prioritatile. Dar oare, prioritatile nu se schimba datorita faptului ca noi ne-am schimbat? sau cum vine treaba?<br />
Subiectul conversatiei era "De ce oamenii cu care imparteam inainte o paine, nu mai sunt acum in viata noastra, si nu mai stim nimic de ei?"<br />
Nu as vrea sa se simta cineva, pentru ca nu fac aluzie la o anumita persoana, ci vorbesc despre oameni in general. Este adevarat ca la un moment dat legaturile s-au rupt. Sunt de parere ca nu a fost cineva de vina, ci doar circumstantele. Sunt de parere ca e mai bine asa, nu am nevoie in viata de o multime de prieteni, care nu imi sunt cu adevarat alaturi, ci mai bine am o mana de oameni, pe care o s-o sustin pana la capat, si care stiu ca vor face acelasi lucru pentru mine. Decat sa am 7 "cele mai bune prietene", mai bine am una si cu adevarat buna. Una careia pot sa ii spun cel mai mare secret al meu, una careia pot sa ii spun ceea ce simt, la care pot sa ma duc plangand, sau razand si care stiu ca o sa ma inteleaga, sau macar o sa incerce sa faca asta, fara a ma judeca. E mare lucru. Sunt norocoasa ca lucrurile s-au intamplat asa cum s-au intamplat. Sunt norocoasa ca atat de multi oameni nu mai sunt acum in viata mea, pentru a ocupa timp si sentimente inutile, pe care mi le pot canaliza catre persoanele care fac bine existentei mele.<br />
Sunt sigura ca exista oameni, mai multi decat pot numara eu pe degete, care sunt dezamagiti de mine si de actiunile mele. Persoane care m-au considerat prietena, poate mai mult decat am facut-o eu. Ideea e ca e bine stiut de toata lumea, inclusiv de mama mea, ca sunt destul de aspra cu oamenii din jurul meu. Nu am fost asa intotdeauna, dar de aici si ideea de la care am pornit. Oamenii se schimba, eu m-am schimbat. M-am schimbat atat de mult incat daca ma uit la filmulete cu mine de acum cativa ani, s-ar putea sa nu ma mai recunosc. Stiu ce am fost, incerc sa descopar cea ce sunt. Sunt egoista, egocentrista si petrec foarte mult timp cu mine, incercand sa-mi dau seama care-i baiul. Nu suport sa fiu judecata, si nu am suportat niciodata, pentru ca eu nu judec oamenii. Fiecare are o alegere sa ramana sau nu in viata cuiva. Multumesc celor care au facut parte din viata mea, si de buna voie nu mai fac parte acum. Le multumesc pentru ca mi-au demonstrat ca nu sunt indispensabili si ca pot foarte bine sa functionez fara ei. Si le multumesc celor care au ramas in viata mea, chiar si in momentele in care le venea sa o ia la fuga. Va garantez ca si eu am avut momentele astea, dar prietenii vor fi prieteni. In acest moment ma gandesc la doua persoane. Sunt cei doi, care niciodata nu mi-au reprosat ca nu ne-am mai vazut o perioada de timp. Sunt cei doi cu care daca ma vad si dupa un an, o sa fim tot prieteni. Cei pe care pot sa ii sun la 3 dimineata si sa le cer o parere. Cei carora niciodata nu o sa le resping apelul. Deci va multumesc, sincer, "dragi-fosti-prieteni" ca ati iesit din viata mea, ca sa pot sa ii apreciez mai mult pe ei, chiar si dupa atatia ani. Asa ca pentru Sergiu si Flavia, va iubesc, <a href="http://www.youtube.com/watch?v=Eqcf8e8fN_A">pur si simplu!</a>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-91055382185062940892013-12-20T13:45:00.001-08:002013-12-20T13:46:38.242-08:00it's the end of the world, as I know it.O sa fiu mamica. Si pare a fi baietel, mi-a spus doctorul astazi, cand m-am dus la ecografie. L-am vazut astazi mai clar ca niciodata. Se misca in burta mea de parca este intr-o petrecere continua. Tot scriu, si sterg ceea ce scriu, pentru ca niciun cuvant nu mi se pare potrivit, sau destul de maret, nicio exprimare nu exemplifica ceea ce simt. Imi venea doar sa ma ridic de pe masa unde stateam intinsa si sa ma duc sa pup monitorul care-mi arata copilul. Imi venea sa plang, sa rad, sa pup doctorul, asistenta, pe toata lumea. Nu astazi am aflat ca voi fi mama, ci pe 6 noiembrie. De atunci eu, lumea mea, orizontul, gandirea, totul s-a schimbat pentru mine. De pe data de 6 noiembrie nu mai sunt eu, Simona-cea-pe-care-o-stiam. Nu ma mai intereseaza lucrurile care inainte ma interesau, nu mai ma fac fericita aceleasi chestii. Acum sunt fericita in permanenta, numai gandindu-ma ca in mine se dezvolta un omulet care este al meu. Dragii mei, e cea mai frumoasa senzatie din lumea asta. E fericirea suprema. Stiu ca exista oameni care cred ca in ziua de azi nu mai merita sa mai faci copil, sau nu pana esti realizat din punct de vedere financiar si profesional, sau orice alte gandiri mult prea aprofundate. Eu zic ca nimic pe lumea asta nu ar fi putut sa ma faca mai fericita decat momentul in care am vazut cum se misca la mine in burta. Inca nu il simt, pentru ca este foarte mic, dar e acolo, si danseaza.<br />
Ieri un prieten foarte bun dintre ai mei, mi-a spus ca de cand sunt gravida nu mai stiu sa ma distrez. M-a deranjat atat de tare incat am ramas gandindu-ma la ceea ce a spus. Pentru ca probabil pentru ei am devenit oarecum plictisitoare. Si nu ii condamn, eu eram cea care intotdeauna era pro-everything, mergeam peste tot, faceam tot felul de nebunii si pierdeam noptile si zilele pentru a crea legaturi intre noi, si amintiri si pentru a gasi noi distractii, sau a le redescoperi pe cele vechi. Dar acum am realizat ca desi pentru cei din jur, pare ca eu nu mai stiu sa ma distrez, eu sunt mai fericita ca oricand. Atat de fericita incat nu mai simt nevoia sa fac nimic altceva care sa-mi dea o senzatie de fericire temporara. Pentru ca sunt permanent fericita si exista un mic omulet care are propria lui petrecere inside of me.<br />
E ciudat cum ma gandeam cu putin timp in urma, cum voi fi eu ca mama, si in curand voi afla. Stiu ca este sfarsitul lumii asa cum o stiu, dar cum spune si melodia, nu ma deranjeaza.<br />
<br />
<a href="http://www.youtube.com/watch?v=Sv6dMFF_yts">P.S.:</a>acest post si cuvintele mele palesc in fata sentimentului pe care il am. Cateodata cuvintele sunt inutile.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-30724014974116315992013-12-06T11:07:00.001-08:002013-12-06T11:15:35.802-08:00Vin sarbatorile, vin!!Nu stiu despre voi...dar pe mine chiar m-a prins "spiritul sarbatorilor", mai mult ca oricand! Ceea ce este ciudat, pentru mine, este ca m-a prins dinainte sa inceapa decembrie. Dar acum este din ce in ce mai puternic. Pur si simplu, nu mai am rabdare, vreau sa ninga, vreau sa fac bradul, vreau sa vina Craciunul.<br />
Totul a inceput in momentul in care nepoata mea de 6 ani m-a intrebat ce as vrea sa-mi aduca mosu'. Intrebarea nu m-a surprins, dar faptul ca nu am stiut ce sa ii raspund a fost mai mult decat surprinzator. Acesta este primul an in care nu vreau nimic in mod special de Craciun. In alti ani, cred ca era mai potrivit sa ma intrebi ce nu vreau de Craciun, dar... chiar nu am stiut ce sa-i spun. Am realizat ca material, chiar nu am nevoie de nimic. Sa nu ma inteleaga gresit "Mosul", imi place la nebunie emotia cu care deschizi cadourile de sub brad. E chiar magic, sa primesti si sa daruiesti. Intotdeauna mi-a placut, poate chiar mai mult decat sa primesc, sa fac cadouri. Sa ii vad pe care ii iubesc cum se bucura la lucrurile mici. Cadourile de Craciun sunt lucruri mici, care ne fac fericiti. Pentru ca cineva s-a gandit la noi si ne-a facut o bucurie, fara sa fie nevoit. Dar, revenind la intrebarea nepoatei... nu am stiut ce sa-i spun. Si am ramas gandindu-ma ce mi-as dori, pentru ca era chiar ceva nou pentru mine. Initial m-am gandit ca mi-ar placea niste botosei pufosi de casa, pentru ca cei pe care ii am nu mai au ciucurasi, multumita pisicii mele. Dar apoi m-am gandit ca nici asta nu-mi doresc cu ardoare. Asa ca, ce mi-as dori eu de Craciunul asta, ar fi sa ninga, sa stea barbata-miu mai mult pe acasa, si sa ascult colinde.<br />
Asa mi-am amintit de cum erau sarbatorile cand eram mica. Asa ca, daca citesti acum ceea ce scriu eu, gandeste-te si tu, cum era Craciunul pentru tine. Sa vezi cum am uitat cu totii sa ne mai bucuram de ceea ce este cu adevarat frumos.<br />
La mine era traditie, an de an, ma duceam cu tata la piata sa cumparam brad. Pe mama nu o luam niciodata cu noi, pentru ca traditia era sa mergem noi doi. Si mereu ne intoceam acasa, fericiti, si impacati cu ceea ce am cumparat, dar de fiecare data mama ne deschidea ochii si constientizam ca am cumparat cel mai urat brad posibil. Sincer va spun, niciodata nu am avut brad frumos. Mereu am avut un brad foarte inalt, si golas, iar mama era nevoita sa ii taie varful pentru ca nu incapea in casa. Nu avea multe ramuri si asa ca atarnam niste globulete vechi de pe vremea lui Ceausescu pe ele si intotdeauna era mult prea plin. In fiecare an mama imi spunea care globuri sunt de pe vremea lui raposatu', si de fiecare data ma faceam ca nu stiu, dar si acum daca inchid ochii mi le imaginez. Ba chiar cred ca inca le mai am.<br />
Si asa era traditia cu bradul de Craciun. Dar mie mi se parea cel mai frumos! Mi se parea magic. Pentru ca il impodobeam cu sora-mea, si cu mama, pentru ca il cumparasem cu tata, si pentru ca avea bomboane pe care intotdeauna le mancam inainte de "venirea Mosului", dar pastram ambalajele, ca sa nu se prinda mama ca le-am mancat.<br />
Si stateam la mine in camera cu bradul facut, si ma uitam fascinata la el, visand la tot felul de zane. Ma intindeam sub brad ascultand colinde, si privind cum se aprind si se sting beculetele de la instalatie. Visam la cadouri, la jocuri, la ce felicitare sa ii mai fac mamei, la ce poveste sa imi mai spuna tata, la ce sa ma mai joc cu prietenele mele, la ce o sa ma fac cand o sa fiu mare. Iar pe geam erau flori de gheata si afara zapada era de doua ori mai mare decat mine. Ne asteptau a doua zi cazematele, omul de zapada si derdelusul din curte, sa ne jucam, asa cum numai noi stiam. <br />
Incercam, precum orice copil, sa il astept pe mosu. Sa il vad! Sa fiu eu cea care il surprinde pe mosul ala gras, imbracat in rosu, care imi aduce cadouri. Dar era o minune cum de ajungea el exact atunci cand adormeam eu. Nicidata nu intelegeam cum poate. Facea intentionat, ca sa ma supere pe mine. Si asa adormeam an de an, pe covor, langa brad, asteptandu-l.<br />
Pentru mine, Craciunul are miros de mandarine. Intotdeauna mirosea a mandarine. Iar daca sub brad gaseam pe langa jucarii, si fructe, dulciuri, hainute si un ou Kinder, fericirea era completa si desavarsita. Era pur si simplu cel mai bun dulce, cu o surpriza inauntru. Nu ma interesa ursuletul ala mare de plus pe care il primisem, cum ma interesa ce este in oul ala! Si chiar eram fericita, indiferent ce fel de dinozaur urat gaseam acolo.<br />
Asa ca daca cineva ma intreaba ce vreau anul asta de Craciun...asta vreau. Sa mai fie o data lucrurile cum erau inainte. Si cand ma trezesc de dimineata, dupa ce desfac cadourile, sa ma duc in curtea din Damaroaia, sa ma joc in zapada, indiferent daca ma ud pana la sosete. Sa iesim toti afara, sa colindam sau sa nu, dar sa radem din nou cu pofta aia cu care radeam atunci. Sa ne strangem din nou toti care ne strangeam, si sa nu ne intereseze ce vom fi cand vom fi mari. Si sa cred in Dumnezeu cu ardoarea cu care credeam atunci. Pentru ca pe langa zanele la care v-am spus ca visam, visam si la un prunc in iesle, cel despre care tata imi povestea. La niste magi, la o stea...<br />
So... dear Santa. Asta este scrisoarea mea catre tine. Anul asta simt ca vin sarbatorile. Anul asta ma simt mai copil decat ar trebui. Nu am fost foarte cuminte, dar daca imi aduci Craciunul la care visez, promit ca voi fi la anu'.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-62337421101743853412013-11-23T05:23:00.001-08:002013-11-23T10:42:46.922-08:00Moartea pasiuniiSi pentru ca azi ma simt determinata sa scriu, si nu vreau sa pierd aceasta stare, o sa incep prin a va povesti despre cineva, un tip oarecare, care pentru unii trece neobservat, altii il privesc suspicios, altii cu admiratie si asa mai departe. Pe mine una m-a impresionat si chiar am vrut sa povestesc si altora despre el.<br />
L-am cunoscut intr-un mediu ostil pentru mine, adica intr-un garaj pe care nu prea-mi face placere sa-l frecventez. Pentru simplu fapt ca nu ma simt atat de in largul meu printre masini, motoare, bujii, bucse si alte dracovenii care nu stiu cum se numesc. Ma rog, cunostiintele mele in materie de masini chiar nu sunt importante si nu intereseaza pe nimeni, exceptandu-l pe sotul meu, probabil. Dar...o sa avem destul timp sa va povestesc si despre el, nu este el subiectul acestei postari.Dar multumita lui l-am cunoscut pe acest tip.<br />
Statea in acest garaj impreuna cu prietenii lui si am ajuns si eu pe acolo. Un tip slab si hippie. Nimic iesit din comun la aspectul fizic si nici asta nu are importanta. Cum statea el acolo a pus o intrebare foarte ciudata, pentru mine cel putin. Cica..."vreti sa va cinstesc cu un suc de mere?" S-a instalat un pic tacerea, pentru ca, acu' pe bune, cine face cinste cu suc de mere? Dar ceea ce era interesant la propunerea lui, era emotia cu care a pus intrebarea. Omu' chiar vroia sa ne cinsteasca cu un suc de mere, pai neaparat. Ne-a explicat cum ca sucul este natural, facut de el, si ca ar fi placerea lui. Pai cum sa refuzi asa ceva? Am zis "Haida!" si eram extrem de incantata de parca asteptam sa-mi dea un vin mai vechi decat mine si mama la un loc. A zis sa mergem la el, si zis si facut. Am mai urcat un etaj si mare mi-a fost uimirea cand am vazut unde este "la el". Pai era o camera de 3 metrii patrati decorata cu postere cu Metallica, Led Zeppelin, si alte mari nume ale muzicii rock-ului, si nu numai. Pana acum, nimic nou, camera mica, cu postere cu rockeri. In acea camera se mai gasea o saltea, doua chitare, un frigider si o mica masuta, o narghilea...si cam atat imi amintesc. Dar cel mai important, o pereche mare de tobe, care ocupau o proportie de 40% din camera.<br />
In timp ce imi prepara mult-asteptatul suc de mere, ne-am bagat si intr-o conversatie despre unu si despre altu', despre el si despre mine. Astfel am aflat ca nu este din Bucuresti, ca sta la un camin, ca este student la agricultura si pasionat de tobe. Ba chiar atat de pasionat incat a inchiriat respectiva camera, care nu avea caldura iarna, sau aer conditionat vara, pentru a canta la tobe. In orice alt loc, deranja vecinii, asa ca a ales o camera la etajul 5 dintr-o cladire uitata de lume, unde putea sa faca ceea ce ii placea lui mai mult: sa cante.<br />
Poate voua nu vi se pare atat de special, dar mie mi s-a parut. Mi se pare minunat sa ai o pasiune pe care sa o urmezi, no matter what. Sa stai in frig, sau canicula si sa fii fericit prin simplu fapt ca faci ceea ce iti place. Si m-a pus pe ganduri. In societatea asta pe care cu totii o criticam, si fara folos, mai exista oameni cu pasiuni? Foarte putini, iar cei care exista, nu sunt incurajati. Lu' hippie al meu credeti ca parintii i-au zis "da, bravo, poti sa dai o gramada de bani pe setul tau de tobe, du-te in Bucuresti si investeste timp si bani in pasiunea ta". Nu! Nimeni nu o face si asta e foarte rau. Eu una, am ramas gura-casca in momentul in care mi-a cantat. Nu numai ca o facea extraordinar, dar o facea din pasiune, si asta chiar iti face parul de pe maini sa se ridice tot odata cu un imaginar semn de intrebare deasupra capului. Ce e mai bine sa facem, ce ne dicteaza inima, sau ce ne indeamna ratiunea? Eu zic ca in momentul in care faci ceva cu pasiune, o s-o faci bine, fie ca este cantatul la tobe, fie ca vrei sa creezi betisoare pentru urechi care sa revolutioneze lumea. Fa ceea ce simti si o sa existe oameni care te vor aprecia si lauda, si care vor gasi un exemplu in tine. Nu ar trebui sa ne mai luam dupa ceea ce dicteaza societatea, pentru ca lumea in care traim este doar <a href="http://www.youtube.com/watch?v=d-diB65scQU">moartea pasiunii</a>.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-526888372118642078.post-53466858739292477832013-11-23T04:26:00.002-08:002013-11-26T08:39:31.380-08:00Pilot"Buna seara prieteni!" Ma rog...nu e seara, pentru ca este ora 14, dar asta e irelevant. Nu stiam nicio alta introducere mai buna decat cea a lui Minculescu, si in plus eu nu ma pricep la introduceri. Care este scopul acestui blog? Pai...niciunul. Nu caut decat sa-mi readuc aminte de zilele in care scrisul era o evadare, o metoda sa ma cunosc mai bine, si sa ma cunoasca si cei din jur...asta daca nu s-au plictisit deja de mine, pentru ca vorbesc prea mult si asta le mai trebuia lor, sa-si faca Militaru blog(Militaru fiind...eu).<br />
Pai pentru cei care deja ma cunosc, nu mai este nevoie de introduceri. Aveti cu totii amintiri cu mine, unele mai bune, care merita povestite la un pahar de...vorba...altele care mai bine raman intre noi, si le pastram ca secrete care ne vor uni pe tot restul vietii. Iar pentru cei care nu ma cunosc...nu este nimic special la mine. Sunt cam pitica si cam grasuta, in ultimul timp. Incapatanata, cam fitoasa la prima vedere, la a doua vedere si mai fitoasa. Ca atuuri nu am foarte multe, dar ascult muzica buna. Si cand eu zic "muzica buna" inseamna ca nimeni nu are dreptul sa ma contrazica aici. Ce am descoperit eu la mine, in decursul vietii mele lungi(24 ani, by the way) este ca iubesc oamenii si imi iau inspiratia de la ei. Nu intotdeauna sunt inspirata, asa ca daca vreodata va plictiseste ceea ce scriu, puteti sa dati vina pe prietenii mei, hihi. Asadar, si prin urmare, minunatul-meu-blog va fi despre oamenii frumosi pe care i-am intalnit, cei pe care ii voi intalni, si in ultimul rand despre mine, pentru ca, nah, este al meu, si nu vreau sa ma desconsider.<br />
Si in incheierea acestei prime postari vreau sa mentionez ca eu am mai avut doua tentative de bloguri. Primul meu blog a fost creat cand eu abia facusem majoratul si scriam despre moarte, cruci si cimitire, ca toti copiii emo. De asemenea mai scriam despre fluturi, gargarite si alte barzauni pe care le aveam eu in minte. "Celebrul" blog se numea "nuvreausipunct" si in memoria lui l-am creat si pe acesta. Pentru ca fie el bun, fie mai putin bun, pentru mine a avut un mare impact. Postarile acelea ma reprezentau si le scriam cu sufletul, mai mult decat as putea acum sa exprim sau sa simt ceva. Si pentru a nu va mai creste suspansul(ca stiu ca va roade curiozitatea,clar!!), blogul acela a fost sters pentru ca mi s-a spus ca nu ma pricep la scris si ca nu fac bine ceea ce fac, iar eu ca o bleaga am suferit si de atunci nu am mai scris. O data cu varsta a venit si maturitatea, sau cel putin asa tind sa cred, asa ca pentru toti criticii, care vor exista, sau nu, sau care exista, sau nu, I just want to say... nu conteaza cat de bine scriu, sau cat de mult va place. Nu caut fani. Caut persoane care rezoneaza cu mine, si cu care sa rezonez eu. Caut sa redescopar placerea de a transpune in scris gandurile care imi trec prin cap, pentru mine, sau pentru nimeni, pentru ca lucrurile pe care nu le spui, se pierd. Si este pacat sa pierdem ceva. Eu una nu vreau sa pierd nimic.<br />
<i><a href="http://www.youtube.com/watch?v=ClxXDfvtoj0">So...Cheers to that!</a></i>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/15911834509227357696noreply@blogger.com0