vineri, 20 decembrie 2013

it's the end of the world, as I know it.

O sa fiu mamica. Si pare a fi baietel, mi-a spus doctorul astazi, cand m-am dus la ecografie. L-am vazut astazi mai clar ca niciodata. Se misca in burta mea de parca este intr-o petrecere continua. Tot scriu, si sterg ceea ce scriu, pentru ca niciun cuvant nu mi se pare potrivit, sau destul de maret, nicio exprimare nu exemplifica ceea ce simt. Imi venea doar sa ma ridic de pe masa unde stateam intinsa si sa ma duc sa pup monitorul care-mi arata copilul. Imi venea sa plang, sa rad, sa pup doctorul, asistenta, pe toata lumea. Nu astazi am aflat ca voi fi mama, ci pe 6 noiembrie. De atunci eu, lumea mea, orizontul, gandirea, totul s-a schimbat pentru mine. De pe data de 6 noiembrie nu mai sunt eu, Simona-cea-pe-care-o-stiam. Nu ma mai intereseaza lucrurile care inainte ma interesau, nu mai ma fac fericita aceleasi chestii. Acum sunt fericita in permanenta, numai gandindu-ma ca in mine se dezvolta un omulet care este al meu. Dragii mei, e cea mai frumoasa senzatie din lumea asta. E fericirea suprema. Stiu ca exista oameni care cred ca in ziua de azi nu mai merita sa mai faci copil, sau nu pana esti realizat din punct de vedere financiar si profesional, sau orice alte gandiri mult prea aprofundate. Eu zic ca nimic pe lumea asta nu ar fi putut sa ma faca mai fericita decat momentul in care am vazut cum se misca la mine in burta. Inca nu il simt, pentru ca este foarte mic, dar e acolo, si danseaza.
Ieri un prieten foarte bun dintre ai mei, mi-a spus ca de cand sunt gravida nu mai stiu sa ma distrez. M-a deranjat atat de tare incat am ramas gandindu-ma la ceea ce a spus. Pentru ca probabil pentru ei am devenit oarecum plictisitoare. Si nu ii condamn, eu eram cea care intotdeauna era pro-everything, mergeam peste tot, faceam tot felul de nebunii si pierdeam noptile si zilele pentru a crea legaturi intre noi, si amintiri si pentru a gasi noi distractii, sau a le redescoperi pe cele vechi. Dar acum am realizat ca desi pentru cei din jur, pare ca eu nu mai stiu sa ma distrez, eu sunt mai fericita ca oricand. Atat de fericita incat nu mai simt nevoia sa fac nimic altceva care sa-mi dea o senzatie de fericire temporara. Pentru ca sunt permanent fericita si exista un mic omulet care are propria lui petrecere inside of me.
E ciudat cum ma gandeam cu putin timp in urma, cum voi fi eu ca mama, si in curand voi afla. Stiu ca este sfarsitul lumii asa cum o stiu, dar cum spune si melodia, nu ma deranjeaza.

P.S.:acest post si cuvintele mele palesc in fata sentimentului pe care il am. Cateodata cuvintele sunt inutile.

vineri, 6 decembrie 2013

Vin sarbatorile, vin!!

Nu stiu despre voi...dar pe mine chiar m-a prins "spiritul sarbatorilor", mai mult ca oricand! Ceea ce este ciudat, pentru mine, este ca m-a prins dinainte sa inceapa decembrie. Dar acum este din ce in ce mai puternic. Pur si simplu, nu mai am rabdare, vreau sa ninga, vreau sa fac bradul, vreau sa vina Craciunul.
Totul a inceput in momentul in care nepoata mea de 6 ani m-a intrebat ce as vrea sa-mi aduca mosu'. Intrebarea nu m-a surprins, dar faptul ca nu am stiut ce sa ii raspund a fost mai mult decat surprinzator. Acesta este primul an in care nu vreau nimic in mod special de Craciun. In alti ani, cred ca era mai potrivit sa ma intrebi ce nu vreau de Craciun, dar... chiar nu am stiut ce sa-i spun. Am realizat ca material, chiar nu am nevoie de nimic. Sa nu ma inteleaga gresit "Mosul", imi place la nebunie emotia cu care deschizi cadourile de sub brad. E chiar magic, sa primesti si sa daruiesti. Intotdeauna mi-a placut, poate chiar mai mult decat sa primesc, sa fac cadouri. Sa ii vad pe care ii iubesc cum se bucura la lucrurile mici. Cadourile de Craciun sunt lucruri mici, care ne fac fericiti. Pentru ca cineva s-a gandit la noi si ne-a facut o bucurie, fara sa fie nevoit. Dar, revenind la intrebarea nepoatei... nu am stiut ce sa-i spun. Si am ramas gandindu-ma ce mi-as dori, pentru ca era chiar ceva nou pentru mine. Initial m-am gandit ca mi-ar placea niste botosei pufosi de casa, pentru ca cei pe care ii am nu mai au ciucurasi, multumita pisicii mele. Dar apoi m-am gandit ca nici asta nu-mi doresc cu ardoare. Asa ca, ce mi-as dori eu de Craciunul asta, ar fi sa ninga, sa stea barbata-miu mai mult pe acasa, si sa ascult colinde.
Asa mi-am amintit de cum erau sarbatorile cand eram mica. Asa ca, daca citesti acum ceea ce scriu eu, gandeste-te si tu, cum era Craciunul pentru tine. Sa vezi cum am uitat cu totii sa ne mai bucuram de ceea ce este cu adevarat frumos.
La mine era traditie, an de an, ma duceam cu tata la piata sa cumparam brad. Pe mama nu o luam niciodata cu noi, pentru ca traditia era sa mergem noi doi. Si mereu ne intoceam acasa, fericiti, si impacati cu ceea ce am cumparat, dar de fiecare data mama ne deschidea ochii si constientizam ca am cumparat cel mai urat brad posibil. Sincer va spun, niciodata nu am avut brad frumos. Mereu am avut un brad foarte inalt, si golas, iar mama era nevoita sa ii taie varful pentru ca nu incapea in casa. Nu avea multe ramuri si asa ca atarnam niste globulete vechi de pe vremea lui Ceausescu pe ele si intotdeauna era mult prea plin. In fiecare an mama imi spunea care globuri sunt de pe vremea lui raposatu', si de fiecare data ma faceam ca nu stiu, dar si acum daca inchid ochii mi le imaginez. Ba chiar cred ca inca le mai am.
Si asa era traditia cu bradul de Craciun. Dar mie mi se parea cel mai frumos! Mi se parea magic. Pentru ca il impodobeam cu sora-mea, si cu mama, pentru ca il cumparasem cu tata, si pentru ca avea bomboane pe care intotdeauna le mancam inainte de "venirea Mosului", dar pastram ambalajele, ca sa nu se prinda mama ca le-am mancat.
Si stateam la mine in camera cu bradul facut, si ma uitam fascinata la el, visand la tot felul de zane. Ma intindeam sub brad ascultand colinde, si privind cum se aprind si se sting beculetele de la instalatie. Visam la cadouri, la jocuri, la ce felicitare sa ii mai fac mamei, la ce poveste sa imi mai spuna tata, la ce sa ma mai joc cu prietenele mele, la ce o sa ma fac cand o sa fiu mare. Iar pe geam erau flori de gheata si afara zapada era de doua ori mai mare decat mine. Ne asteptau a doua zi cazematele, omul de zapada si derdelusul din curte, sa ne jucam, asa cum numai noi stiam.
Incercam, precum orice copil, sa il astept pe mosu. Sa il vad! Sa fiu eu cea care il surprinde pe mosul ala gras, imbracat in rosu, care imi aduce cadouri. Dar era o minune cum de ajungea el exact atunci cand adormeam eu. Nicidata nu intelegeam cum poate. Facea intentionat, ca sa ma supere pe mine. Si asa adormeam an de an, pe covor, langa brad, asteptandu-l.
Pentru mine, Craciunul are miros de mandarine. Intotdeauna mirosea a mandarine. Iar daca sub brad gaseam pe langa jucarii, si fructe, dulciuri, hainute si un ou Kinder, fericirea era completa si desavarsita. Era pur si simplu cel mai bun dulce, cu o surpriza inauntru. Nu ma interesa ursuletul ala mare de plus pe care il primisem, cum ma interesa ce este in oul ala! Si chiar eram fericita, indiferent ce fel de dinozaur urat gaseam acolo.
Asa ca daca cineva ma intreaba ce vreau anul asta de Craciun...asta vreau. Sa mai fie o data lucrurile cum erau inainte. Si cand ma trezesc de dimineata, dupa ce desfac cadourile, sa ma duc in curtea din Damaroaia, sa ma joc in zapada, indiferent daca ma ud pana la sosete. Sa iesim toti afara, sa colindam sau sa nu, dar sa radem din nou cu pofta aia cu care radeam atunci. Sa ne strangem din nou toti care ne strangeam, si sa nu ne intereseze ce vom fi cand vom fi mari. Si sa cred in Dumnezeu cu ardoarea cu care credeam atunci. Pentru ca pe langa zanele la care v-am spus ca visam, visam si la un prunc in iesle, cel despre care tata imi povestea. La niste magi, la o stea...
So... dear Santa. Asta este scrisoarea mea catre tine. Anul asta simt ca vin sarbatorile. Anul asta ma simt mai copil decat ar trebui. Nu am fost foarte cuminte, dar daca imi aduci Craciunul la care visez, promit ca voi fi la anu'.